psiheea

sa-mi explice si mie cineva, daca se poate, care este sensul stirilor pe blog sau al blogurilor de stiri. ma uitam in topul facut de wordpress pentru cele mai bune posturi ale zilei. parca citeam titlurile orei. apoi am gasit un post al unui domn foarte inteligent si am vazut ca se plange de acelasi lucru.

de ce sa “anunti” pe blog ca s-a insurat chivul cu fata aia? sau ca s-au afisat notele de la bac? lucrurile astea oricum le stie toata lumea, sunt peste tot in presa, in toate ziarele, la toate posturile de radio, la toate canalele tv. o alta chestie pe care nu o pot intelege este fenomenul “wow” declansat de cititori. adica blogurile astea de “stiri” sunt cele mai citite, au cei mai multi vizitatori/comentatori si sunt in toate topurile. how on earth? de ce ai intra pe un blog sa citesti ceva ce stii deja, ceva ce tocmai ai auzit in alta parte? ce se poate comenta la o astfel de “stire”?

imi imaginez ca autorii acestor bloguri spun ca au “blog tematic” sau de nisa. foarte tare exprimarea! dar pe ce tema scriu respectivii? si cam care e aportul lor? care e diferenta intre blogul de stiri al lui x si cel al lui y daca vorbim despre aceleasi stiri si deci acelasi continut? stiu, incadrarea in pagina si designul siteului

salut si aplaud propunerea domnului oprea. ar fi minunat ca toti bloggerii sa scrie subiecte proprii in loc sa preia stiri care se gasesc in alte o mie de locuri, asa cum ar fi minunat si ca “artistii” sa cante muzica lor in loc sa copieze melodiile altcuiva. nu spun asta gandindu-ma la ridicarea culturala a maselor implicata de procesul asta pro-originalitate ci doar la ridicarea limitelor de la care se ofera si pretinde respect. una e sa spui ma respect si cer sa fiu respectat in numele faptului ca postez ce am auzit la revista presei si alta e sa spui asta bazandu-te pe o productie a intelectului tau.

nu pot spune ca ma deranjeaza blogostiristii. daca as face sau as incerca sa fac bani din psiheea m-ar deranja poate fiindca imi par nejustificat de populari. acum pot spune doar ca ma intriga. pur si simplu nu pot intelege. astept infrigurata ziua in care zeii se vor indura sa ma lumineze in aceasta privinta.

ma uit la data ultimului entry… wow! am lipsit ceva timp. nu mi-am abandonat blogul, nu am patit nimic, nu m-am suparat pe viata si nu am nici o problema care sa ma impiedice sa scriu. doar ca nu am prea avut…. timp.

in ultima luna am avut treaba serioasa. am lasat totul ca sa-mi pot termina facultatea. si cum pana acum lasasem facultatea pentru… tot, am avut destul de recuperat. bilantul: 17 examene si restante (al 18lea vine sambata), o lucrare de licenta facuta (spre marea mea dezamagire) in totalitate de mine, o festivitate de absolvire pe care sunt foarte mandra ca am prezentat-o, un bal de absolvire tinut intr-o bomba, dar la care m-am simtit bine, foarte multe nopti nedormite si mese neregulate si restante la toate celelalte capitole ale vietii mele (de la blog si iesit cu prietenii la amor si mers la serviciu).

dar s-a terminat! sunt gata sa revin la viata mea normala :)) si sa-mi reiau activitatile preferate. vreau sa multumesc cititorilor, admiratorilor, fanilor :)) etc pentru media de 100 de vizitatori pe zi in timpul asta in care psiheea a fost practic un blog lasat de izbeliste. de asemenea cred ca o sa scriu mai des decat inainte de pauza asta fiindca am adunat atatea subiecte in stiva si abia astept sa le public. rabdare deci.

am devenit fana unei campanii publicitare pentru o bere. pacat ca nu beau. rezonez doar cu cele doua reclame. prima e construita pe “it’s not what a man stands for that counts, it’s what he falls for”, iar a doua pe “suffering is not the key to success”. nici nu ma pot hotari care imi place mai mult.

am mai vorbit despre diferenta intre cine suntem in exterior, elementele imprumutate, personalizate, la care tinem, in care credem, pe care ni le-am insusit, dar care ne sunt exterioare (what we stand for) si ceea ce suntem in esenta, ce e in noi indiferent sub ce ambalaj ne prezentam (what we fall for). cheia succesului insa… mi-a amintit de un entry care promoveaza ideea unui discurs celebru despre cum sa-ti traiesti viata “la maxim”, “it’s all about the music”.

de cand suntem mici familiile si scoala ne baga in cap conceptii de genul “viata e grea”, “banii se castiga greu”, “ca sa ajungi undeva e nevoie de multe sacrificii” etc. cand crestem putin, astea devin convingeri pentru noi si cand crestem mai mult ajungem sa ne ghidam dupa ele si sa le acordam mai multa credibilitate decat intuitiei sau sentimentelor. ajungem sa suspectam tot ce nu e atins de “greutatile vietii”. caile usoare si frumoase de a face bani sunt cu siguranta ilegale sau nesigure, oricum in nici un caz nu pot reprezenta o aspiratie. relatiile simple si pline de pasiune sunt precis superficiale, nu dureaza si nu te poti baza pe ele. oamenii veseli si fara probleme sunt ori mincinosi ori periculosi, nu e bine sa-i ai in preajma, cine stie ce ascund! daca gasim ceva bun, frumos si fara bataie de cap, adica usor… ne gandim ca nu e in regula, ca lipseste ceva. desigur, lipsesc incurcaturile si durerile. de ce le consideram obligatorii in orice?

nici macar distractia nu o acceptam gratuita si la indemana noastra. simtim nevoia sa complicam si uitatul la un film cu “n-am rabdare de asa ceva, mai bine ma relaxez uitandu-ma la… stiri!?”. nu ne mai jucam la calculator ca aia mici chiar daca ne-ar placea la nebunie sa impuscam niste monstri sau sa castigam nu stiu ce cursa auto. nu se mai cade sa ne distram asa… mai bine citim ceva celebru si deprimant! rezervam o ora pe zi pentru “distractie” fiindca asa se face. cand ai ras cu pofta ultima data? e deja ora 4 dupa amiaza. ai apucat sa zambesti cuiva azi?

revin la “it’s all about the music”. succesul, fericirea, binele, nu sunt niste destinatii. nu sunt punctele finale ale unor trasee complicate si pline de dureri si sacrificii. ele trebuie sa fie constante in vietile noastre. trebuie sa simti ca ai succes, sa fii fericit si sa ti se para totul bine si pe drum, nu numai dupa ce ajungi acolo unde iti propui sa ajungi. cum sunt astea posibile daca “drumul e greu”? ei bine daca drumul e greu inseamna ca te-ai ratacit, ai gresit strada. cauta alt traseu! unul pe care sa te simti bine si sa te distrezi. have fun!

sunt unii oameni despre care se spune ca au “reteta fericirii” si ca le merge excelent si toata lumea ii invidiaza… apoi citesti prin ziare ca s-au sinucis sau cine stie ce au facut si te intrebi cum e posibil, ca doar aveau totul. desigur, adevarul e ca nu aveau totul si ca le lipsea ceva esential pentru fericirea lor. unde au gresit? acolo unde gresim toti din cand in cand. nu ti s-a intamplat ca atunci cand atingi un obiectiv pentru care ai luptat mult sa simti ca parca ai luptat degeaba, ca parca nu te face sa te simti asa bine cum te asteptai? daca nu, felicitari! ai tot respectul meu si poti sa nu mai citesti articolul asta fiindca nu ti se adreseaza tie. daca insa raspunsul tau e da, afla ca si mie mi se intampla si cam tuturor la un moment dat.

suntem obisnuiti sa gandim in etichete si sabloane. cantarim fiecare eveniment si situatie in functie de doi termeni: bine si rau. cand ne confruntam cu ceva din categoria binelui suntem multumiti, cand traim ceva din rau ne suparam. suntem pre-programati sa avem o reactie pozitiva cand primim o pozitie de conducere in cine stie ce companie. ne bucuram ca prostii, lumea ne felicita, radem frumos doar fiindca stim ca e de bine, ca are eticheta cu plus. pentru unii oameni pozitia de lider e ingrozitoare, nu li se potriveste, ii face sa se simta oricum numai bine nu, au probleme, stres si griji pe care nu le vor. totusi si ei se vor bucura daca o primesc.

exista tiparul omului fericit. toti ne fixam obiective care sa ne bage in acel tipar. vrem toti succes profesional, faima, bani multi multi multi, femeia desteapta dar supusa, virgina dar excelenta in pat, ultrasexy, imbracata ca un model dar cumva deasupra lucrurilor astea superficiale si extrem de doritoare sa faca mancare buna si sa creasca 3 copii… sau barbatul inalt, puternic, ultranotoriu si admirat dar modest, de casa si gospodar insa aventuros si foarte experimentat in toate cele, care sa nu fie obsedat de munca sau de bani, dar extrem de bogat. alergam ca prostii sa obtinem toate astea si cand le avem ne simtim nasol.

nu ne dam seama ca a fi fericit inseamna altceva pentru fiecare. suntem prea orbi ca sa privim in sufletele noastre si sa vedem ce ne trebuie de fapt, ce ne implineste. suntem prea fricosi ca sa ne asumam faptul ca ce vrem de fapt nu se suprapune pe ce ar trebui sa vrem. nu toti ne dorim bani multi multi, poate nici nu stim ce sa facem cu ei. nu toti ne simtim bine langa persoanele alea grozave descrise mai sus. dar toti ne straduim sa le avem. in loc sa descoperim ce ne implineste si sa urmarim drumul ala, cautam fericirea asta conditionata exterior, cea care sa fie aprobata de lumea din jur, cea stereotipa, asa cum e definita in filme si carti.

ador sa vad freelanceri necasatoriti la 40 de ani, care locuiesc cu chirie cate 5 luni in fiecare oras care le place. evident sunt cea mai mare dezamagire pentru familiile lor care le reproseaza constant ca imbatranesc fara sa se angajeze si fara sa se aseze la casa lor. aia sunt niste oameni care au avut tupeul sa ignore asteptarile celor din jur si au decis sa isi urmeze propria definitie a fericirii.

cred ca de-asta e atat de greu pentru majoritatea sa fie “fericiti”. fiindca lupta sa ajunga intr-un loc pe care esenta lor il respinge, un loc pe care de fapt nu si-l doresc. se autosaboteaza fiindca e ceva in ei care ii impinge in alta parte, spre fericirea adevarata si ii departeaza astfel de cea impusa si aprobata de societate.

vrei sa fii cu adevarat fericit? asuma-ti riscul ca s-ar putea sa nu fii invidiat pentru asta, ba chiar s-ar putea sa fii neinteles. cauta in tine cele mai frumoase sentimente, gandeste-te ce le declanseaza si stii ce ai de facut. lasa jobul excelent de la multinationala pentru care te sapa toti colegii si fa ce iti place cu adevarat sa faci! lasa iubita aia/iubitul ala la care saliveaza toti prietenii tai/prietenele tale si fa tot ce poti sa fii cu persoana care te face sa te simti cu adevarat bine! lasa mersul la sala care te face atat de cool si apuca-te de sahul ala pentru tocilari daca asta te distreaza! lasa toate tiparele si sablanele si vezi cine esti tu cu adevarat, dincolo de ce ar trebui sa fii si dicolo de ce le-ar placea altora sa fii. respecta-te suficient de mult cat sa te recunosti pe tine insuti cel adevarat si sa-ti oferi ceea ce doresti de fapt.

tocmai am incheiat o perioada cel putin ciudata si, sa zicem, justificata. eu sunt sociabila, vesela, vorbareata, activa si in general bine dispusa. acum insa am simtit nevoia sa ma izolez, sa tac, sa stau, sa dorm mult, sa fiu lenesa si cu fundul in sus.

mi-am ignorat deci prietenii. n-am raspuns la telefon cateva zile, n-am intrat pe ym, n-am iesit din casa, n-am scris pe blog, n-am fost la scoala, n-am mers la nici un teatru/film, nu m-am ocupat de licenta si nu am facut cam nimic din ce sunt obisnuita sa fac. in schimb am stat lenesa in pat pana la pranz, am vazut o mie de episoade din lost - am descoperit ca eu am inceput sa urmaresc serialul asta de la seria 2, deci trebuia sa recuperez inceputurile - am descoperit multa muzica de care habar n-aveam si mi-am permis sa ma plictisesc foarte tare.

nu mi-am propus sa ma comport asa, pur si simplu s-a intamplat. probabil si faptul ca am luat o gripa care s-a manifestat foarte violent a contribuit la asta. inca “sufar” din cauza ei, dar macar mi-a revenit vocea si pot vorbi \:D/ nu cred ca sunt genul care sa ia pauze de la “caruselul vietii” si sa se opreasca sa-si traga sufletul din cand in cand. acum insa a picat la fix perioada asta de respiro de la rutina mea si pot spune ca, lasand gripa la o parte, mi-a prins bine. nu e ca si cum nu mi-ar placea sa scriu aici sau sa ies in oras sau sa fiu activa… dar acum pur si simplu nu am avut chef. nu e ca si cum as avea ceva cu oamenii din jurul meu. am fost invizibila si nedisponibila pentru cei mai apropiati prieteni si cei mai importanti oameni pentru mine…. tin mult la toti, dar chiar nu avem chef sa discutam acum.

iubitul meu imi spunea dupa ce mi-a citit entryul anterior ca poate ar fi cazul sa scriu mai mult despre ce fac eu si ce mi se intampla mie. iata ca intamplator, exact asta fac de data asta. acum nu am chef sa dau sfaturi, nu am chef sa emit pareri si judecati in legatura cu lucruri serioase, nu am chef sa “gandesc” nimic. imi revin imediat cum scap de febra si de tuse :))