de ce existi?
Posted by: psiheea on: octombrie 3, 2007
ieri un om foarte special mi-a adresat o intrebare la care nu am stiut cum sa raspund. de ce existi? cum sa stiu eu de ce exist? nu eu am ales asta, nu eu stiu motivul sau scopul. dupa ce m-am gandit putin i-am explicat de ce exist pentru el.
sunt unii oameni care stiu sau spun ca stiu care e menirea lor. eu niciodata n-am stiut. nu stiu nici macar cum sa aflu care e scopul vietii mele. adica ce trebuie sa faci ca sa iti dai seama. ieri insa descompunand in “pentru tine” era totul foarte clar si avea sens perfect.
asa ca incep sa ma intreb daca nu cumva de ce-ul asta e suma mai multor de ce-uri mici, cate unul pentru fiecare persoana din viata ta. pentru fiecare indeplinesti o anumita functie. esti copilul care ii face pe parinti sa se simta impliniti, esti prietenul bun care da culoare grupului, esti iubitul minunat care face fericit pe cineva si tot asa. daca pentru a stabili de ce esti nu trebuie sa te uiti la tine ci la efectul pe care il produci in ceilalti?
nu cred in vrajelile alea cu “pentru a masura omenia cuiva uita-te la ce urma lasa in jur”. chiar nu conteaza ce ai construit, ce ai inventat, ce ai decorat, ce ai creat, decat in masura in care misca oamenii. it’s all about the people! uita-te la urma pe care o lasi in oamenii din jur. uita-te la cum percep ei ceea ce ai construit, inventat, decorat, creat si daca vezi emotia, poti sa fii mandru!
cred ca stiu de ce exist pentru fiecare persoana apropiata mie pentru ca raporturile dintre noi sunt foarte clare. pentru apropiatii cu care raporturile nu sunt clare, ce pot sa zic? multumesc 
) am mai multe sensuri decat stiu!
21 Răspunsuri sa "de ce existi?"
octombrie 3, 2007 la 9:34 pm
asa… si totusi, ca emergenta a de ce -urilor mai mici, de ce existi? Te intreb doar, pentru ca eu stiu…:)
octombrie 4, 2007 la 6:55 am
Cel mai bun raspuns pentru “de ce” este “pentru ca” sau … varianta scurta: “de ce existam? … uite, c’asa a vrut muschiu lu’ Dumnezeu”
octombrie 4, 2007 la 11:39 am
La intrebarea : “dc existi?” raspunsul este: “pai altfel tu ce mai intrebai acum?”.
La modul serios asta e subiect atat de larg ca nush de unde sa incepi sau unde sa te opresti. Pt unii existi ca sa faci copii. Fara copil nu esti complet se zice. Dar asta si iepurii si gainile si paduchii fac. Daca omul e mai sus decat galinaceele si restul ar trebui sa aiba scopuri mai inalte decat inmultirea.
Pentru fiecare persoana din jurul tau ai motiv sa existi care este identic cu motivul pentru care sunteti amici. Insa pentru ceilalti? Pentru noi, pentru mine, care ne stim de pe blog? Pentru profesorul care iti preda la facultate unde esti poate pierdut intre zeci de studenti intr-un amfiteatru. Pentru cei care te vad in statia de autobuz. Nu cred ca iti poti defini scopul doar prin prisma celor apropiati.
Lumea e mai larga decat cei 100 de oameni apropiati sa zicem. Iar tu influentezi mult mai multi. Pe mine, care in loc sa fac layouturi scriu acum pe blog. Pe cei din statie care te vad zambind si ii faci si pe ei sa zambeasca, poate sa uite ca s-au enervat in dimineata respectiva si schimbandu-le o zi proasta cu una buna.
Ai vazut Pay It Forward. Parea ca nu iese nimic din acel proiect, iar la final erau miii de oameni influentati de el.
Deci, intrebare corecta cred ca e asta:
Scopul pentru care existi este acelasi cu scopul pe care ti l-ai ales?:)
octombrie 4, 2007 la 1:05 pm
Am si io o alta varianta pentru “de ce existi?” Cand esti blocat cu masina in trafic ii alinti interogativ astfel pe colegi…
octombrie 4, 2007 la 1:27 pm
multumesc, kalkin, pentru interventie! prima ca a doua….. ca si la baldovin si skyhunter =))
octombrie 4, 2007 la 1:34 pm
. Era in ton cu masinile infipte in intersectii. O retrag, adica sterge-o tu.
Revenind la primul post, mi se pare ca este echivalenta cu dharma si karma treaba asta totusi. Curios cum am ajuns la asta…
octombrie 4, 2007 la 7:36 pm
Cred că o persoană este definită din 3 perspective: cel care vrea să fie, cel pe care îl văd ceilalţi şi cel pe care îl definesc faptele. Spui că motivul pentru care eşti este rezultatul sinergiilor unor motive mai mici. Exişti pentru a răspunde mereu prezent amicilor tăi. Nu sunt de acord cu asta. Este doar o parte din tine. Restul? Şi nu cred că MOTIVUL, pentru că ar trebui scris cu litere mari, este o sumă de motive mici. Ele sunt doar motive mici, de incidenţă, comune tuturor oamenilor.
Cum fiecare om este unic înclin să cred că şi motivul existenţei lui este la fel. Poate motivul existenţei tale a fost să scrii postul de mai sus şi astfel să faci 50 de oameni să îşi puna întrebarea “de ce exist?” şi să încerce să dea un curs eficient şi altruist propriilor vieţi. Habar n-am. Un singur gest, care poate nici nu îl facem conştient, sau căruia nu îi dăm importanţă poate schimba vieţi sau le poate oferi ţeluri.
Poate chiar doar un zâmbet într-o staţie de autobuz. Zâmbeşti, omul care te vede se binedispune şi nu va rata ocazia vieţii lui, pe care altfel nu ar fi văzut-o înnegurat de gânduri. “Que sabe?” ca să cităm un personaj al lui Jules Verne:) Ops, iar am scris prea mult… Promit să fac pauză lungă iarăşi.. Sry
octombrie 5, 2007 la 7:29 pm
“de ce existi…?” nu-ti voi pune aceeasi intrebare pusa de “acel om…”, ci alta care suna asa: cata vreme se intampla sa existi, cum se face ca existenta ta tinde sa anihileze mici parti din ideea de cauza in favoarea efectului atat de imens?! importanta unei persoane pentru “altii” o face pe aceasta sa nu mai fie “din sine”…un bun exemplu e acesta – o data gandeam in felul urmator: “eu sunt cauza pentru un efect numit “lume”…anihilarea de care vb mai sus presupune o rupere a legaturii deterministe / desigur, nu poate exista o cauza fara un efect, si nici invers, dar asta se intampla la nivelul de jos al lumii fizice…in eul subiectiv vs. spiritualitate, lucrurile sunt mult mai complexe…atata timp cat eu exist “din mine” si nu din lumea in care m-am nascut sau din dumnezeul care m-a creat, e simplu sa inteleg ca eu exist pentru ca ceilalti sa poata exista alaturi de mine <<< cu alte cuvinte, la intrebare “de ce existi?”, cineva ar putea raspunde: exist pentru ca ceilalti sa fie complet constienti de ei insisi…rolul existentei mele este acela de a valida existenta celuilalt de langa mine, nimic mai mult, nimic mai putin…lumea in care eu exist exista numai din cauza mea si a ta si a lui si a ei…din cauza noastra… (dar poate aceasta e o alta masca de a mea)
octombrie 8, 2007 la 8:11 am
Nu stiu exact de ce, dar imi place super mult post-ul asta. Ma regasesc in el. poate mai mult decat as fi vrut. 
Cheers!
octombrie 11, 2007 la 10:15 am
Existi prisma altora,e ca si intrebarea cu copacul care cade in padure.daca nu îl aude nimeni,de unde ştii dacă a căzut cu adevărat?Existenta ta este reala doar prin faptul că alţii realizează că exişti.Nu trebuie să îi ai pe alţii ca etalon, ci trebuie sa fi tot timpul OM.
octombrie 21, 2007 la 7:35 pm
Cred ca intrebarea “de ce existi…?” nu cere tocmai un raspuns, poate tb doar sa trezeasca in noi o dorinta de a mai face ceva in plus in viata. Zambetul din statia de autobuz e cel mai simplu motiv pt care existam, facand parte din categoria “gesturi nobile”
Tin minte cateva cuvinte din liceu: “a nu trai e mai rau decat a muri”
octombrie 23, 2007 la 4:02 am
m,da… raspunsul lui dragos2p e cel mai bun din cate am citit pe aici. vroiam si eu la un moment dat sa zic ceva similar dar mi s-a parut ca ce-a iesit suna a indemn comunist de mobilizare….
cat despre statia de metrou, dupa reactia la unele dintre poze cred ca dragutica de Cristina e facuta exact ca sa-i faca pe oameni sa zambeasca in jurul ei. si hmm… poate din cand in cand sa-i faca pe unii sa sufere rau de tot.. : )
octombrie 24, 2007 la 2:28 pm
foarte tare “a nu trai e mai rau decat a muri”! cate despre endorama…. nu fi rau! eu nu fac pe nimeni sa sufere!
octombrie 25, 2007 la 8:52 am
“eu nu fac pe nimeni sa sufere” pentru mine reprezinta un un ideal
noiembrie 9, 2007 la 1:50 pm
M-a “intaratat” treaba cu “de ce existi”… Imediat am intors capul si m-am uitat la mine cu expresia de “Ia uite aici intebare!”. Bineinteles ca in viteza in care am trait pana acum si in buimaceala mea nu am stiut de ce exist. Am existat si cu asta basta, ca asa mi-a fost dat, sa prind forme (si cu mila de la Tine, Doamne, si fond!) in aceasta lume. Si subscriu celor spuse de tine, anume ca am un rol pentru fiecare om care imi trece prin viata si caruia ii las amprentele mele. Dar daca imi pun intrebarea asta gandindu-ma la suma finala… Cred ca incep sa intrevad asa, ca prin clipiri de lumina intermitenta, cam care mi-e rolul distribuit. Tu nu, Psiheea?
noiembrie 20, 2007 la 2:10 pm
urmarind o idee a lui cioran:”toti cautatorii de sensuri sunt oameni iremediabili pierduti” …oare chiar asa e.?
omul este ceva ce se defineste neincetat asa ca e utopic sa exclami intr-o piata plina de oameni construiti pe obiceiuri:”uite!pentru asta existam!’ nu e ceva exprimabil ,fiecare simtim pentru ce Existam.tine de o fluiditate pur interioara.
esentiala nu este explicarea rationala …ci ceea ce face omul din ceea ce s-a facut din el.
noiembrie 24, 2007 la 10:16 am
Inainte de a avea pretentia ca s-ar putea raspunde vreodata la aceasta intrebare, consider ar trebui sa investigam in primul rand daca putem avea un scop comun pentru fiinta “om”, asa cum ar considera filosofii greci si etica teleologista, in ansamblul ei, sau trebuie sa consideram cate un scop pentru fiecare fiinta in parte. Aristotel, de exemplu, considera ca scopul omului este fericirea, in sensul in care este singurul element pe care il dorim intotdeauna pentru sine si niciodata pentru altceva. Cu toate acestea, daca investigam putin mai profund, lucrurile se tulbura: putem considera, de exemplu, ca scopul scaunului este, prin excelenta, acela de a servi oamenilor ca obiect de stat pe el. Cu toate acestea, se poate inchipui extrem de usor un scaun-opera de arta, realizat de un constructor ales si al carui unic scop sa fie acela de a servi ca element decorativ. Prin urmare, daca modul in care atribuim diverse scopuri obiectelor este lipsit de caracterul absolut, la fel se poate vorbi si cu fericirea in cazul existentei umane.
Pe de alta, parte, daca nu avem un raspuns unic la intrebarea “de ce traim?”, poate ca ar trebui sa vedem ce ar trebui sa acceptam/respingem pentru a putea vorbi de cate un scop pentru fiecare fiinta in parte. Consider ca, in primul rand, ar trebui sa renuntam la determinisme de orice natura: divin,natural,social,etc., caci ceea ce ne intereseaza este, presupun, asumarea sau stabilirea independenta a unui scop in existenta. Totodata, ar trebui sa respingem suprematia contingentei, prin urmare sa nu consideram ca intregul nostru comportament este accidental sau aleatoriu. Ramane asadar un spatiu extrem de redus, intre determinism si contingenta, pe care putem sa il valorificam in cazul in care subscriem la ideea existentei unui scop personal. Si aici ma opresc, nu am vrut decat sa precizez elementele de care avem nevoie pentru a vorbi cu sens despre o asemenea problematica.
P.S. : Personal, consider ca scopul fiintei individuale, daca se poate vorbi de un asemenea lucru, este acela de a-si actualiza cat mai multe potente, cu alte cuvinte, de a deveni cea care este. Ori pentru o asemenea devenire intru fiinta ai nevoie de constiinta de sine, intentionalitate si luciditate, plus asumarea intuitiv-valorica a unui traseu existential care sa fie parcurs inspre infinitul actualizarii… alte elemente ajutatoare in acest sens nu exista dintr-o perspectiva ontologica, deci… good luck exploring!
octombrie 3, 2007 la 4:33 pm
stii care e partea cea mai misto? ca atata vreme cat acest “sens al vietii” e suma unor “de ce”uri mai mici, chiar a unora care sunt inca in stadiu de concepere, scopul si motivul sunt in permanenta..”dospire”, sa zicem…ca sa nu putem fi niciodata siguri de prea multe…ca,deh….asa-i cel mai “dulce”
.:* & hugs