psiheea

ma obsedeaza problema libertatii intr-un cuplu. cica o relatie/casatorie libera presupune ca fiecare partener sa aiba aventuri cu alte persoane. ma intreb cum te poti simti liber in contextul asta. nu inteleg ce treaba are infidelitatea cu libertatea. sau fidelitatea cu captivitatea.

ce inseamna de fapt sa fii liber intr-o relatie? incerc sa dau o definitie a mea si nu pot. stiu clar ca depinde doar de tine si deloc de partener, adica nu poti da vina pe el. cine te sufoca iti ia din aer si din buna dispozitie, nu din libertate. te plictiseste si te enerveaza, dar nu te incatuseaza in nici un fel. nu te poti simti incatusat decat daca esti propriul tau prizonier.

oamenii vor ceea ce nu au putut avea. daca am o strungareata cat casa admir danturile perfecte, daca am vrut mereu ochi de culoarea cerului si m-am nascut cu ei negri ma atrag ochii albastri etc. cine pretinde insistent libertatea si o cauta la altii si-o pretinde de fapt lui insusi. cu cat vrea mai mult sa se extinda in exterior cu atat mai inhibat si limitat este in interior.

frustrarile, o ipostaza de supunere, interdictiile, toate fac din tine o persoana captiva sufleteste. vei simti nevoia sa iesi din inchisoare, dar pana nu intelegi ca doar tu te poti elibera ii chinui pe cei din jur cerandu-le lor sa iti deschida portile din ce in ce mai larg si mai nesatisfacator. singurele limitari care te pot deranja sunt cele personale, ale tale si nu au nici o legatura cu cel de langa tine. esti un om bolnav. atunci cand exista, vindecarea iti apartine in totalitate. partenerul poate in cel mai rau caz sa dea imboldul, sa te inspire si astfel sa provoace reforma ta.

ne invartim ca prostii, ne certam, ne inchidem in noi, ni se pare si de cele mai multe ori ne inselam, gresim si invinuim, ametim si nu ne putem opri. proiectam pareri si nu vedem evidentul, cerem libertate celorlalti fara ca noi insine sa ne-o oferim. prizonieri ai propriilor inhibitii, acuzam aiurea si aspiram la dizolvarea tuturor restrictiilor exterioare. evoluam si suntem atat de idioti incat sa credem ca libertatea se afla in afara relatiei. libertatea se afla intotdeauna in relatie! sa iubesti si sa nu fiti impreuna…. asta e adevarata captivitate. 

“am uitat ce haine purtam sau la ce lucruri obisnuiam sa visez in anumite perioade, dar niciodata nu mi s-a sters din minte muzica pe care o ascultam. intr-o zi, voi aduna toate momentele importante din viata, voi pastra muzica ce le-a insotit si o sa-mi fac o coloana sonora personala. v-ati gandit vreodata la asta? sa va faceti o coloana sonora personala? daca cineva v-ar cere-o, ar afla totul despre voi. copilarie, liceu, primul job, vacante, dimineti, nopti, plansete si zambete. unei coloane sonore nu i-ar scapa nimic.”
       despina badescu pentru revista tabu

rar se intampla sa-mi cumpar o revista glossy si extrem de rar se intampla sa-mi placa revista dupa ce o citesc. cum sunt in vacanta (la propriu!), statul pe plaja poate deveni plictisitor dupa un timp, asa ca am recurs la reviste. am citit mai multe prostii (interviu cu minunata monica barladeanu in minunata revista unica, o plictiseala de publicatie look, ceva mai obosita si exagerata joy) si am gasit ceva excelent, tabu. poate fiindca numarul de iulie a fost declarat “music issue” sau poate fiindca pur si simplu oamenii aia scriu bine despre lucruri bune, mi s-a parut grozava.

fragmentul de mai sus a rezonat perfect cu “tema mea muzicala” fiindca asta e termenul pe care il folosesc eu pentru coloana sonora care imi bazaie in cap. nu am o categorie despre muzica in blog pentru ca mi se pare o idee rasuflata si inutila, dar cu acest entry compensez

cred ca prima muzica de care imi amintesc e cea din topurile de la inceputul anilor 90 de pe mtv, mcm si viva (posturile de profil pe care le prindeam la ora aia). pet shop boys, wet wet wet, mariah carey, michael jackson, ace of base. in gimnaziu am inceput sa fiu mai selectiva si sa aleg ce ascult in loc sa ascult ce se da la tv. am descoperit rockul si muzica alternativa, in mare formatii de un hit sau doua. am inceput sa ascult muzica veche, anii 60 si anii 80, artistii care au facut istorie. liceul a reprezentat rafinarea gusturilor mele. am avut norocul sa fiu intr-un liceu neafectat de febra manelelor si relativ neindoctrinat cu house. spun asta fiindca acum houseul mi se pare o dogma in adevaratul sens al cuvantului. ascultam deci stiluri cat mai variate, trupe mai mult obscure decat celebre. chestia asta continua si azi. sunt mandra sa spun ca am devenit fan coldplay inainte sa “apara” la tv la noi in tara. astazi ascult the cure, u2, keane, tori amos, radiohead, imogen heap, oasis si multe multe melodii despre autorii carora nu stiu decat cum ii cheama. intre timp am consumat multa muzica veche si am acoperit toate decadele. am liste cu anii 50, anii 60, 70, 80 si 90, cu osturi, cu muzica din reclame, cu stiluri diferite si cu stari de spirit diferite.

imi pare rau ca nu ascult muzica romaneasca. nu-mi plac “artistii” care se promoveaza si nu am rabdarea sa caut altii. sunt mandra ca nu am avut o perioada andre. sau una bsb, rbd sau alte prescurtari de genul asta. nu cred ca o sa pot face o coloana sonora personala pentru ca am impresia ca oricat de lunga ar fi n-as putea sa cuprind tot si ar ramane incompleta. ador sentimentul ca “impart” muzica. sunt momente in 2, 3 sau mai multi - :)) glumesc, ma refer in special la cele in 2 - in care muzica e aceeasi pentru cei implicati si stii ca dupa ce se termina, melodiile alea raman pentru amandoi, chiar daca ei nu-si mai vorbesc sau cine stie ce fac. nu sunt ca intersectiile de sosele fiindca nu poti sa schimbi traseul si sa mergi pe celalalt drum, ci mai degraba ca niste orase prin care ai trecut mai demult si in care te poti intoarce oricand fara sa te departezi (prea tare) de destinatia curenta. daca are cineva rabdare, tarie si curaj sa-si faca propria coloana sonora bazandu-se pe momentele importante ale vietii, vreau si eu sa stiu ca sa-l pot felicita.

cand ti se intampla ceva rau sau ceva ce ai fi dorit sa nu apara, exista in general doua abordari la indemana: fuga si confruntarea. intr-un comment la postul meu abc of growing up se discuta despre cum “treci peste” ceva neplacut. desi pe termen scurt fuga pare solutia mai potrivita, eu cred ca e doar mai simpla si mai nesanatoasa.

trebuie sa iti rezervi putin timp ca sa poti sa te impaci cu ideea si sa iti revii, indiferent de riscuri. e posibil sa te dai cu capul de pereti plangand si aruncand cu vorbe grele, dar cand iesi din starea asta ai depsit problema si poti sa-ti vezi de treaba.

uneori insa pare mai simplu sa te feresti de vindecare si sa iti hranesti iluzia ca daca nu vorbesti despre asta, nu te gandesti la asta, nu plangi pentru asta esti de fapt gata vindecat. problema cu abordarea asta e ca exact cand ti-e lumea mai draga si totul pare perfect, reapare situatia initiala, nerezolvata si cu un bonus ca dobanda de durere.

ela, prietena mea celebra datorita unui alt entry al meu :D, este experta in fuga. problema ei majora sunt relatiile esuate. ea gandeste ca dupa o experienta nefericita, in loc sa stea putin de vorba cu ea insasi ca sa faca pace, e mai bine sa se arunce in bratele unui tip de sacrificiu, pe care il numeste “relatie de pansament”. pune deci un plasture peste rana. cu tipul de sacrificat istoria se repeta si apoi pune un alt plasture fara sa se mai gandeasca la ce a fost. pana acum cred ca are 20 de comprese sterile care acopera o rana devenita adanca si mare cat o fantana. din cand in cand, se intampla ca ela sa fie la suc cu amicii si telefonul cuiva sa sune pe melodia pe care facea ea dragoste cu iubitul ei numarul 4. fiindca respectivul cineva nu vrea sa raspunda si melodia aia taraie enervant in capul elei, ea are o reactie disproportionata si arunca telefonul cu pricina pe podea sau incepe sa tipe ca disperata fara motiv. cand ajunge acasa, plina de nervi isi aprinde o tigara si cauta un nou pansament. nu cred ca ela o sa isi dea voie sa iubeasca vreodata. o sa se marite din interes si o sa-si insele sotul de fiecare data cand va simti nevoia unui refugiu.

un foarte bun prieten a avut de-a face cu divortul parintilor cand avea 10 ani. niciodata nu a vrut sa deal with it si sa accepte situatia. abia pe la 21 de ani, vorbind la telefon cu prietena lui despre cum te simti in familie, a avut un acces de plans lung si neobisnuit pentru context. acum poate vorbi despre asta lejer si s-a impacat cu ideea.

exact la fel se intampla cu orice problema pe care alegi sa o ignori. nu iti permiti sa te lasi afectat, dar uiti ceva esential. din moment ce trebuie sa iti muti gandul, sa schimbi subiectul si sa eviti asta, e clar ca deja te afecteaza si te macina. impunandu-ti sa iti ignori sentimentele, situatia si modul in care ea te marcheaza iti scapa de sub control.

de-asta promovam atitudinea de abc of growing up. nu trebuie sa iti fie frica de confruntarea cu propriile sentimente. e drept, uneori poate fi dureroasa si poti sa o iei razna. dar macar ai sansa de a face pace cu tine. in lipsa confruntarii o iei razna precis.

aceasta luna iunie a batut recordul la despartiri. cred ca stiu vreo 20 de cupluri foarte apropiate mie, bine sudate, cu relatii stabile si serioase care durau de vreun an, care s-au rupt luna asta. nu discut daca e pacat sau daca e bine, treaba lor, fiecare stie cel mai bine cum ii merge. eu sunt foarte fericita ca am invatat mai multe despre obiceiurile si traditiile culturii romanesti in contextul asta. am invatat multe si despre evolutia acestor “cum se face”. astfel, intr-un acces de marinimie, vreau sa imi luminez cititorii si sa le arat ce e la moda:

1. e la moda sa te desparti de cineva in secret. dar un secret neimpartasit nici macar partenerului tau. adica tu iei hotararea, povestesti tuturor dar uiti sa-i spui si jumatatii ca nu mai sunteti impreuna. peste ceva timp o sa afle de pe strada. cunosc o tipa si doi tipi care au recurs la asta, deci nu e specifica niciunui sex.

2. despartirea pe messenger. daca stai sa te gandesti e chiar ok, mai ales daca esti clasa a 6a si ai avut o “relatie” de o saptamana cu o colega de clasa. daca nu, nu mai e ok. e chiar mai penibila decat sora ei, despartirea la telefon, dar mai onorabila decat despartirea prin mesageri (zi-i tu lu’ aia sa-i zica lu’ ala sa-i spuna lu’ asta ca nu mai vreau sa fim impreuna).

3. sinuciderea sau tentativa de sinucidere. la asta nici nu stiu ce sa comentez. am avut o prietena care in clasa a 8a a incercat figura, iar in aceasta luna norocoasa, o alta tipa din cercul meu de cunoscuti a facut la fel. mi se pare o aberatie fantastica. nu-mi explic ce tip de relatie te poate aduce in starea asta daca se termina. de fapt nu-mi explic ce te poate duce in starea asta punct. ambele fete sunt ok acum, prima cred ca a incercat mai mult sa atraga atentia cu asta, a doua luase foarte in serios “solutia” asta, dar a fost salvata la timp.

4. ipocrizia. stiu ca e aproape o regula ca oamenii care rad cel mai mult si par cei mai fericiti sa fie de fapt cei mai tristi si cei tacuti si pe ganduri sa fie de fapt foarte impacati cu tot, dar cand e vorba de orgolii si polite de platit dupa o relatie, devine deranjant. in afara de doua, trei perechi foarte discrete care isi spala rufele in privat, restul fac parada de statusuri de vitejie (”ma simt liber”, “vai ce fericita sunt incepand de ieri”) si de statusuri telenovelistice (”you broke my heart”, “please don’t go, don’t you know that i love you so?”). culmea! vitejia vine de la cei care sufera, iar telenovelele vin de la cei care desi sunt ok cu despartirea, nu sunt ok cu vitejia afisata de ceilalti. ce sa zic, e complicat, domne! :))

5. e foarte in trenduri sa sari pe cel mai bun prieten al lui sau pe cea mai buna prietena a ei, dupa caz. ca si despartirile la telefon si pe ym, asta e ceva specific scolii primare. evident ca noul amor nu dureaza decat o saptamana sau doua, pana observa celalalt, ca doar e un statement cu destinatar precis.

6. se poarta invinuirea reciproca. e chiar amuzant sa asculti ca prieten bun, varianta lui si varianta ei si sa vezi cat de putin se suprapun. cred ca si asta e tot din orgoliu, ca mi-e foarte greu sa cred ca perceptiile lor asupra aceluiasi lucru difera atat de mult.

7. foarte comuna e si impacarea. dupa ce s-au dat cu capul de pereti si au trecut prin punctele 1-6, unii ajung la concluzia ca se iubesc de mama focului, asa ca dupa ce se despart cu mare tam tam, se impart la loc. sincer, asta se potrivea bine in postul meu despre clisee, dar cand am scris aia, lumea era inca in relatii.

daca cineva indrazneste sa spuna in vreun comentariu ca oamenii care fac astea sunt prosti, avertizez de acum ca nu trece de moderare. sunt prieteni sau cunoscuti ai mei despre care garantez eu ca sunt foarte destepti si ok la cap. cred ca sunt de vina orgoliile si imaturitatea doar.